Patimile unui oarecare – “Pe culmile disperarii”

Depresii, doctrine si chin. Toate astea sunt rezultatul comunismului... inca prezente in societate si-n apucaturile noastre. Popor naiv si inrobit, delasator si ipocrit! …iarta-ma! Dar ne anihilam existenta prin mijloace bolnave ce autodistrug spiritul, fiinta, minunea de a trai. Si e cumplit! Cati mai au grija asta? Cati realizeaza importanta linistii interioare, a impacarii cu sine? Probabil sunt prea putini care sa mai poata face diferenta.

Constientizeam aseara ca am ajuns sa fiu marginalizat, sa fac parte dintr-o minoritate de oameni deschisi la minte ce-si insusesc rolul de a se cultiva si de a intelectualiza procesul si sensul vietii. Ce trist e sa vezi cum corectitudinea si dorinta de a stii, de a evolua pe plan spiritual si intelectual, au devenit un dezavantaj, un tabuu pentru o societate obscura, caracterizata de rudimentar.

Precum Atlas simt greutatea pamantului pe umeri, precum Cioran simt greutatile existentei secerandu-mi picioarele si frangandu-mi aripile. Disper in propria existena, legat in intuneric. Nu sunt eu Alesul, nu sunt eu omul ce ar trebui sa duca grijile, nevoile umanitatii, o stiu! Dar ma pierd in mine. Ce ma tine oare intemnitat printre aceste poveri?

Chiar daca uneori simt si vad lumina nu ma pot bucura de ea, n-o pot cunoaste, insa cred ca am cheia si cateva raspunsuri pe care le consider esentiale. Cunosc drumul, dar ma simt ca un plod ce incearca sa faca primii pasi. Poate ca asta este drumul, deloc pavat cu flori, si poate ca asa voi reusi intr-un final… sau poate ca nu. Notiunea timpului imi va raspunde...

Si chiar daca imi subjug existenta, am izbutit sa ma retrag in scris, unde nu credeam vreodata ca ma voi incadra, unde nu vedeam ca pot; intr-un Univers propriu, deseori exagerat de suparat, de mahnit si de melancolic, abundent in gauri negre si explozii atat de distructive ca ar putea nimici pana si necunoscutul. Si totusi nucleul meu ramane un quasar etern gata sa straluceasca la cel mai mic imbold!

Irefutabil sau nu?